Familia sa a desființat iobăgia în Moldova, iar el și-a dedicat viața istoriei statului român. Povestea lui Mihail Kogălniceanu VIDEO

Mihail Kogălniceanu s-a născut pe 6 septembrie (17 septembrie în calendarul stil nou) 1817 la Iași și a fost fiul vornicului Ilie Kogălniceanu și strănepotul lui Constantin Kogălniceanu, cel care a semnat în anul 1749 documentul prin care iobăgia a fost abolită în Moldova, act emis de Prințul Constantin Mavrocordat.

Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, unde a fost instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene.

După absolvirea cursurilor primare în Miroslava, a continuat studiile la pensionul lui Cuénim, unde a avut ocazia să întâlnească pentru prima dată personalități remarcabile precum poetul Vasile Alecsandri, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza.

Cu sprijinul Prințului Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat educația în străinătate, începând cu Franța, la Lunéville, și apoi la Universitatea Humboldt din Berlin. Aici, el a fost coleg cu Grigore Sturdza, cunoscut sub numele de Beizadea Vițel, fiul cel de-al doilea al domnitorului Moldovei.

După instituirea Regulamentului Organic în Moldova, autoritățile au luat decizia de a retrage toți studenții moldoveni, inclusiv pe Mihail Kogălniceanu și pe fiii domnitorului Sturdza, din școlile franceze și de a-i înscrie în instituțiile de învățământ din Prusia.

În timpul perioadei petrecute la Berlin, Mihail Kogălniceanu a devenit prieten apropiat al lui George al V-lea, fiul Fredericăi, Ducesă de Cumberland, care avea să devină viitorul conducător al Hanovrei.

Fiind pasionat de subiecte sociale și istorice, a început să lucreze la primele sale două volume: un studiu despre comunitatea țigănească și lucrarea în limba franceză intitulată „Istoria Valahiei, Moldovei și a valahilor transdunăreni”.

A vrut să „occidentalizeze” Moldova

Împreună cu Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu a fost implicat în tipărirea mai multor lucrări ale lui Dimitrie Cantemir. Ulterior, și-a achiziționat propria tiparniță, cu intenția de a tipări ediții complete ale cronicarilor moldoveni. Opinia generală în prezent este că Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi au încercat, prin aceste eforturi culturale, să „occidentalizeze” publicul din Moldova.

În mai 1840, când deținea funcția de secretar personal al Prințului Sturdza, Kogălniceanu a devenit directorul Teatrului Național din Iași, unde au fost puse în scenă comedii din repertoriul francez, iar Vasile Alecsandri a debutat ca dramaturg.

În 1843, a ținut o celebră prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași. Discursul său a avut o influență semnificativă asupra studenților români de la Universitatea din Paris și asupra întregii generații pașoptiste.

În jurul anului 1843, Kogălniceanu a început să fie privit cu suspiciune de către autoritățile din Moldova din cauza angajamentului său pentru reforme, iar în 1844 i s-a retras dreptul de a susține prelegeri despre istorie. În același an, în timp ce călătorea în Viena în încercarea de a se apropia de Klemens von Metternich pentru a discuta despre posibila destituire a domnitorului Sturdza, i s-a suspendat pașaportul.

A fost arestat. Domnitorul Sturdza îl voia „viu sau mort”

Arestat pentru o scurtă perioadă după revenirea sa la Iași, Mihail Kogălniceanu s-a implicat activ în politica din Țara Românească, susținându-l pe prietenul său, Ion Ghica. Acesta s-a întâlnit cu membrii organizației secrete Frăția și ai Societății Literare, în care erau implicați Ghica, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian, Alexandru G. Golescu și C. A. Rosetti.

În martie 1848, la izbucnirea Revoluției din Moldova, Mihail Kogălniceanu a fost considerat unul dintre instigatori, iar domnitorul Sturdza a emis un ordin de arestare, oferind chiar o recompensă pentru capturarea sa, viu sau mort.

În aprilie 1849, o parte dintre cerințele revoluționarilor au fost îndeplinite prin semnarea Tratatului de la Balta Limani. Ca urmare a acestui tratat, Grigore Alexandru Ghica, un susținător al cauzei liberale și unioniste, a devenit Prinț al Moldovei. Noul domnitor a permis întoarcerea revoluționarilor din 1848 din exil și i-a numit în funcții administrative pe Mihail Kogălniceanu, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza.

Ales de colegiul electoral al proprietarilor de terenuri din județul Dorohoi în Divanul ad-hoc, Kogălniceanu a continuat să susțină unirea și autonomia, pledând pentru aducerea la conducerea țării a unui prinț străin.

După alegerile din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a decis să-l sprijine pe Alexandru Ioan Cuza pentru tronul Moldovei, iar Mihail Kogălniceanu a avut un rol crucial.

Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a ocupat de mai multe ori funcția de lider al cabinetului Principatelor Unite, având responsabilitatea pentru reformele asociate domniei lui Cuza, inclusiv secularizarea averilor mănăstirești și reforma agrară din 1864, care le-a permis țăranilor să-și dobândească controlul asupra propriilor locuințe de pe pământurile boierești și să dețină parcele de pășune.

După detronarea lui Cuza în februarie 1866 de către o coaliție formată din conservatori și liberali, venirea în țară a prințului Carol de Hohenzollern și elaborarea unei noi Constituții, Kogălniceanu a fost numit ministru de interne în guvernul condus de Dimitrie Ghica. A deținut această funcție în perioada noiembrie 1868 – ianuarie 1870.

După retragerea sa din viața politică, a devenit președintele Academiei Române, funcție pe care a deținut-o între 1887 și 1889.

S-a îmbolnăvit grav în 1886 și și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, preferând să stea departe de viața politică din București.

Mihail Kogălniceanu a decedat la Paris, pe 20 iunie 1891, la vârsta de 73 de ani, în timpul unei intervenții chirurgicale.